sâmbătă, 29 august 2015
vineri, 9 mai 2014
joi, 1 mai 2014
.jpg)
luni, 10 martie 2014
Interviu cu actrița Ala Menșicov, inițiatoare a Cursurilor de teatru de la Teatrul „Eugene Ionesco”
– Dragă Ala Menșicov, ce trupe de teatru au ajuns în satul Chetriș, Fălești, pe vremea copilăriei tale?
Satul nostru e prea mic, de aceea teatrele jucau în satul vecin – Călinești. Tot în Călinești am absolvit clasa a 10-a. Acolo era și Casa de Cultură, unde se prezentau concerte, spectacole, aveau loc festivaluri, întreceri sportive și alte evenimente. Acolo am văzut spectacole, cele mai multe ale Teatrului „Vasile Alecsandri” din Bălți, pentru că satul Călinești e mai aproape de Bălți. Dar și Teatrul „Pușkin”, actualul Teatru Național „Mihai Eminescu” din Chișinău ajungea pe-acolo. Astfel am avut ocazia să-i vad în copilărie pe marii actori Mihai Volontir, Melania Lupan, Eufrosinia Dobândă-Volontir, Lidia Noroc-Pânzaru, Vasile Tăbârță. Mi-a rămas foarte viu în memorie „Kir Zuliaridi” de Vasile Alecsandri, un spectacol minunat al trupei bălțene de pe-atunci.
– Crezi că printre rudele tale erau femei sau bărbați cu talent actoricesc?
Mama mea avea un talent nemaipomenit, cred. Când povestea ea vreo întâmplare – fie că din viața ei sau a altora, fie că-și amintea ceva din copilarie – rămâneam toți cu gura căscată. Rămâneam muți de talentul ei de a reda cele întâmplate ori muream de râs ascultând-o. Avea și o voce inconfundabilă – puternică, plină, bogată, melodioasă. Îi plăcea să cânte, pe la sărbători. Nici o altă interpretare a cântecului „Radu mamei” nu m-a mai impresionat așa, cum m-a impresionat cântarea ei.
– Cum ai ales tu actoria?
Îmi plăcea încă de mică, îmi plăcea tot ce era legat de scenă. Dacă știam că la Călinești venea un teatru în turneu, eram în stare să merg 7 kilometri pe jos – dus și 7 kilometri – întors, numai ca să-l văd. Cred că nimeni și nimic nu m-ar fi oprit să mă duc să-l văd. Nu scăpam nici o emisiune de teatru de la TVR, căci sătucul nostru Chetriș e chiar la granița cu România, pe malul Prutului, și „prindeam” pe-atunci emisiunile TVR-ului. Țin minte că într-o vreme televizorul nostru nu mergea și am văzut ecranizarea franceză a „Comediei umane” de Balzac la niște rude, în alt capăt de sat. Aproape un an întreg, în fiecare zi de luni, mă duceam pe capul oamenilor, ca să văd serialul ăla. La școală tot eram activă, cred că stăteam mai mult pe la școală decât acasă. Uite-așa am ales actoria. Sunt convinsă că am ales să fac ceea ce-mi place cel mai mult să fac în viața asta.
– Acum, la vârsta maturității, ai altă atitudine față de meseria de actor decât în tinerețe?
Atunci credeam că meseria asta e un lucru magic, că a fi actor e ceva dincolo de imaginație și de cotidian. Acum, când pot să spun că am gustat un pic din această profesie, fascinația mea în fața ei a crescut și mă gândesc cu un fior în suflet la Etapa următoare pe care o am de parcurs, etapa care-mi deschide alt nivel de cunoaștere de sine prin intermediul profesiei.
– Ce crezi despre cultura teatrală în Republica Moldova (inclusiv la țară), în momentul de față? Simți o evoluție sau dimpotrivă, o degradare?
Cred că e o criză a teatrului în Republica Moldova, și nu numai în Republica Moldova. E un fenomen ce se observă și oriunde în altă parte. Există perioade de succes și există mari crize în teatru. Este inevitabil, firesc. Despre teatrul de la țară nici nu știu dacă putem discuta, căci nu există.
– Ce te-a determinat să inițiezi Cursuri de teatru în cadrul Teatrului „Eugene Ionesco”?
Am inițiat Cursurile de teatru din mai multe motive. În primul rând, în noul sediu al Teatrului „Eugene Ionesco” a fost o perioadă când nu aveam scenă, nu puteam prezenta spectacole, actorii fuseseră trimiși în concediu forțat. Nu jucam. Ne pomeniserăm cu o clădire enormă, dar în care nu puteai juca nici un spectacol. Toți eram disperați, cu moralul la pământ. Unii actori au plecat să-și caute norocul în altă parte. Acest lucru m-a făcut să ma gândesc serios la cariera mea, la viața mea. Ce să fac? Să mă lamentez că, vezi bine, sunt actriță, dar, din cauza sediului, stau acasă și nu fac nimic? Ori să-mi plâng de milă că nu se găsește nimeni să-mi dea un rol într-un spectacol??? Am petrecut câteva luni bune gândind și analizând situația și atunci mi-a venit ideea de a organiza niște Cursuri de teatru. Și vreau să vă spun că e cel mai frumos lucru care a putut să mi se întâmple în ultimul timp
– Ce spectacole, scenete ați montat la ediția anterioară a Cursurilor de teatru? Unde le-ați prezentat? La ce festivaluri ați participat?
Un grup de actori de la Cursurile de teatru, și anume „Grupul de Teatru 7+”, nu s-a oprit la o primă etapă, ci s-a ambiționat să meargă mai departe și după mai multe etape a reușit să creeze spectacolele „Welcome America” de Matei Vișniec și „Singur în fața dragostei” bazat pe monologuri de diferiți autori: Jean Cocteau, Octavian Paler, Anton Cehov, Gabriel Garcia Marquez ș.a.. Acum e în lucru o altă piesă, și anume „Dawn way” de Oleg Bogaev. Alt grup face „Copilul acesta” de Joel Pommerat, e un spectacol despre problemele de familie, despre relațiile parinți-copii.
– Pe 1 februarie 2014 ai reluat Cursurile de teatru, ai format și un grup nou. Ce vârstă au elevii tăi? Ce știu ei despre teatru? Merg des la teatru?
Din data de 1 februarie am creat doar un singur grup nou, de adulți. Grupurile existente au dorit să continue experiențele lor teatrale din edițiile anterioare. Sunt oameni de diferite profesii, inteligenți, dornici de a afla ceva nou, de a cunoaște teatrul din interior, de a se perfecționa, de a cunoaște persoane noi, de a comunica. Sunt unii care au văzut un spectacol de 7-8 ori. Da, ei merg la teatru! Își pun multe întrebări și caută răspunsuri.
– Cum reușești să apari în fața elevilor mereu proaspătă, energică, frumoasă? Ce lecturi te ajută? Practici vreun gen de sport?
Am un program destul de încărcat, mai ales că anul acesta am început să predau și la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice (anul I). Pun mult suflet în tot ce fac. Îmi împart viața între profesie și familie. Toate celelalte sunt excluse din program. Studiez din nou, dar din alt unghi, mă interesează metodele de predare a actoriei, metode ale diferitor personalități care și-au dedicat viața teatrului (ruși, români, americani). Fac yoga, jogging și mă bucur de viață!
– Cât de important e ca actorii cu experiență să-și transmită cunoștințele celor tineri?
Cred că e un lucru extrem de important, pentru că actoria este o profesie practică, ea nu se învață din teorii. Dacă simți că ai ajuns la momentul când trebuie să dai, să transmiți, fă-o!
– Cine dintre elevi te-a uimit sau, cum s-ar spune, te-a lăsat mască?
Sunt mulți elevi talentați. Unii dintre ei chiar au devenit studenți la actorie, la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice (AMTAP). Rămân uimită și mai ales, încântată, fascinată, când văd că, printr-un miracol, omul începe să joace cu-adevărat. El, individul, se deschide într-n fel atât de neașteptat încât bucuria mea nu are margini. Este extraordinar să vezi cum în fața ta, parcă din nimic, apare teatrul, și dispare când s-a închis ușa în urma ultimului cursant.
– La ce te gândești când îl vezi pe fiul tău, talentatul actor Laurențiu Vutcărău, jucând pe scenă?
La început, când își făcea studiile (tot la AMTAP – n.n.), Laurențiu nu-mi dădea voie să asist la prezentările studenților. Pe la anul II, m-am înțeles cu Gheorghe Pietraru, care era profesor la cursul lor, să-mi dea voie să vin în ultimul moment, chiar înainte de începutul examenului. Nu voiam ca fiul să vadă că sunt în sală. Și l-am văzut pe Laurențiu într-un monolog de Cehov… Și maaare mi-a fost uimirea când mi-am dat seama că băiatul meu e chiar bun, că are talent.
Bineînțeles, mă bucur pentru el. Dar deja mi-au trecut emoțiile acelea „materne” de la primele sale apariții pe scenă. Mă uit la el ca la un actor și-l „tratez” după spectacol ca pe un actor.
– În ce spectacole o putem vedea pe actrița Ala Menșicov în stagiunea curentă?
Voi juca pe 13 si 27 februarie „Ultima noapte la Madrid” în scena mică, renovată, a Teatrului „Eugene Ionesco”. Aștept să începem repetițiile la „Actorii lui Hamlet” de N. Iordanov. Mai avem și alte piese pe care le vom monta în 2014.
– Mulțumesc pentru interviu și felicitări cu ocazia zilei de naștere. La mulți ani, dragă Ala!
Autor: Irina Nechit
Autor: Irina Nechit
joi, 25 iulie 2013
http://www.allfun.md/index.php?page=projects&id=1371731453&sid=1371731523&pid=41535
Ai nostri fac teatru! Ala Menșicov
Ai nostri fac teatru! Ala Menșicov
luni, 10 iunie 2013
Ala Menşicov: Între teatru şi realitate
Arta se ascunde în detalii, iar adevăraţii actori arată tuturor măreţia mărunţişurilor. Aşa am văzut-o eu pe artista teatrului Eugen Ionesco - Ala Menşicov. Regina Elisabeta, Regina Margareta, Regina Gertrude - toate o reprezintă pe Ea. Dincolo de scenă şi de machiaje teatrale, am avut o discuţie lipsită de măşti.
Într-un interviu a-ţi fost numită “actriţă cu spirit rebel şi nonconformist", spuneţi-ne prin ce se manifestă nonconformismul dumneavoastră?
Probabil ei se refereau şi la perioada de la începutul carierei, când noi eram tineri, întradevăr rebeli şi nonconformişti, iar acum am rămas doar, cît de cît, deosebiţi. Cred că pentru lumea de aici, din Chişinău, noi făceam ceva diferit, de aici și vine ideea de rebeli. Suntem numiţi aşa fiind că nu facem ceea ce fac toți, avem drumul nostru şi părerea noastră în ceia ce facem. Ne-am dorit să creăm un teatru absolut nou, ceia ce ne-a și reuşit. Eu însă nu ma considram aşa, îmi căutam de profesia mea, pe care am învăţat-o la Moscova şi pe care o respect mult, deoarece datorită ei am obținut multe în prezent. Nu mă conformez la tot felul de prostii, am părerea mea, îmi ţin calea şi mă strădui să nu pierd acele adevăruri pe care le am. În fine, noi suntem doar nişte artişti care îşi caută de treaba lor.
Vorbind despre unele trăsături de caracter, nu pot să nu întreb: Ce trebuie să dețină o persoană care își dorește să devină actor, mai este valabil acel vino-ncoace?
Întradevăr, trebuie să aibă şi un "vino-ncoace", dar şi talent şi trăsături de tot felul. Eu de un an de zile am organizat cursuri de teatru pentru copii, adolescenţi şi adulţi şi am de-a face cu multă lume care vine să facă teatru, nefiind actori profesionişti, deci fac un teatru pentru toată lumea. Reieşind din această experienţă, am înţeles că oricine își dorește poate face teatru, ceea ce însemnă că este o profesie care se învaţă, ca orice altă meserie. Pînă la urmă, asta este o metodă de descătuşare a personalităţii, de aceia, cu cît trece mai mult timp, îmi zic că oricine poate fi actor dacă își doreşte foarte mult. Bineînţeles că o persoană, pe lîngă faptul că învaţă, dacă mai are şi talent - este extraordinar, dar dacă mai e şi muncitoare. şi mai are şi un "vino-ncoace" - atunci e nemaipomenit, și nu-i mai trebuie nimic altceva, decît să îmbrăţişeze această meserie. Mai este valabilă și chestia cu 99% muncă şi 1% talent, să nu uitam de asta.
Muncă, actor, scenă - toate acestea alcătuiesc cîmpul lexical al cuvîntului "teatru". Dacă tot vorbim de el, ştiu că este o istorie interesantă cu denumirea lui, povestiţi-ne-o şi nouă.
Păi, teatrul a apărut spontan, căutînd. Ne-am adunat o echipă de băieţi şi fete după ce am venit de la Moscova şi am hotărît să facem împreună ceva diferit de ceea ce era atunci la moment; cum şi spuneam, nu am vrut să ne conformăm. Un teatru în care am face ceia ce dorim, era scopul nostru. Doream să descoperim lumea prin aceast lăcaş al artei, asta am şi făcut-o şi o facem în continuare. Teatrul nu se formează atît de simplu, el este o muncă complexă. Deci, avînd un scop bine definit, noi am început să lucrăm la "Cîntăreaţa cheala" de Eugen Ionesco, repetam la Casa Actorului. Acest spectacol trebuia să iasă şi să lanseze teatrul, adică asta era piesa de debut, premieră naţională, spectacolul care se preconiza a fi imaginea noastră şi, desigur, căutam o denumire pe masură. Deja aveam tot: actori, piesă, încăpere; şi atunci Domnul Sabin, care era secretar literar la "Luceafărul", şi căruia îi plăcea foarte mult de noi, ne-a spus că de vreme ce repetam "Cîntăreaţa cheală" şi Ionesco era un om care nega absolut tot, se potrivea bine cu ceea ce eram şi ce făceam noi, uite aşa am rămas la denumirea asta.
Dumneavoastră spuneaţi că la început vă era greu să înţelegeţi cei cu "absurdul", acum însă, după atîţia ani, a-ţi reuşit să îl înţelegeţi mai bine?
Bineînţeles, ca să îl înţelegi pe Ionesco, şi nu doar, trebuie să ai nişte lecturi în spate, pe care noi, desigur, le aveam. La Moscova a fost nevoie să citim mult, și nu doar ceea ce ţinea de dramaturgie, dar şi opere clasice, deoarece cum altfel poți face un rol dacă nu diferenţiezi un gen de altul. Nu pot spune că nu eram pregătită pentru a-l înţelege pe Ionesco, însă a trebuit să depun mult efort şi să muncesc pentru a-l înţelege mai bine şi pentru a oferi posibilitatea şi spectatorilor de a-l înţelege, deoarece asta era ceva nou.
Cum credeţi, prin ce se deosebeşte un teatru bun de unul mai puţin bun?
Probabil asta vine din interior, cu toate că e foarte simplu: sau îţi este interesant sau nu. Am impresia că un simplu spectator, care nu cunoaşte termenii teatrali, simte cu sufletul ce-i place, chiar dacă nu poate explica. Dar de unde ştim că e bun sau nu? Eu pot să merg la un spectacol şi să spun că mi-a placut, pe cînd o persoană iniţiată în domeniu teatral, hai să fie un critic, ar spune că e ceva aiurea şi nu se merită. Avem dorinţe şi gusturi diferite. Însă e bine să ţinem cont şi de partea tehnică, nu doar de partea sufletească, pentru că sunt multe detalii ce ţin de organizare, cum se lucrează, cît de serioşi sunt actorii, ce mijloace sunt folosite. Dar pînă la urmă, rămîn la ideea că criteriul, a cărui bază este interesul personal, rămîne acela care şi face această diferenţiere.
Dumneavaostră aţi avut foarte multe turnee prin diferite ţări, cum v-a reşit să nu rămîneţi peste hotarele ţării, ţinînd cont de situaţia dificilă de la noi?
Nu am rămas peste hotare fiind că nu aveam unde activa şi creea. În plus, acolo nimeni nu te aşteaptă şi nu îţi oferă condiţiile necesare. Iar aici formasem deja o echipă foarte bună șide invidiat nu doar în Moldova, dar şi în acele țări unde mergeam, noi spărgeam uşile, eram o trupă pe care rar cine o poate avea şi ar fi fost păcat să lăsăm totul baltă. Pentru noi nimic nu era imposibil. Nu puteam renunța la tot, fiind că am muncit mult pentru a obține ce am obținut. Să rămînem, de exemplu, în Franţa cu Petru și să începem a clădi totul de la zero, nu am vrut, dat fiind că ne doream să lucrăm pe profesie, și nu să facem scamatorii în stradă. Deci, am rămas de dragul teatrului.
Am citit dăunăzi o fraza spusă de Ranevskaea: "Succesul personal este o lipsă de repsect faţă de cei dragi ţie". Cu toate acestea, dumneavoastră sunteţi mamă a doi copii, soţie, actriţă şi profesoară. Cum vă reuşeşte?
Nu ştiu, mie chiar îmi iese bine. Cînd eram cu Laurenţiu, primul meu băiat, trebuia să reuşesc multe, faceam tot posibilul să finisez totul acasă şi să merg la teatru. Cînd a venit pe lume şi Ştefania, am înţeles că ori încerc să le reuşesc pe toate, ori voi avea de pierdut ceva: meseria sau familia. Desigur, nu mi-a fost uşor, iar mai tîrziu, cînd am avut de învățat din propriile greșeli, am început să combin una cu alta și, puțin câte puțin, să le reușesc pe toate, pentru că viaţa mea este, nemijlocit, legată de teatru şi invers. Pur şi simplu am încercat să găsesc o armonie între familei și meserie.
A-ţi creat un mic teatru acasă, alcătuit din toţi membrii familiei. Care este reacţia chimică atunci cînd mai mulţi oameni de artă locuiec împreună?
Bine, şi la noi sunt prezente careva neînţelegeri în familie. Aveam de toate, dar, probabil, chestia este cu eu cu Petru am făcut aceiaşi şcoală, am învăţat împreună şi ne respectăm mult unul pe celălalt şi ne iubim, fapt care de asemenea este foarte important. Sunt şi copiii, mă rog, îi iubesc în felul meu chiar dacă cîteodată nu le place ce le spun, oricum îi iubesc nespus de mult. Laurenţiu a devenit actor şi au apărut cîteva probleme, pentru că şi el are nevoie de un spaţiu, de intimitate. Noi încercăm să le combinăm pentru a ajunge la o armonie în familie. Dar vă zic, niciodată nu am facut din viaţa noastră teatru, nu am trait niciodată pentru ochii lumii, la noi acasă s-a trait întotdeauna exact aşa cum am simţit noi şi din această cauză viaţa noastră are de toate. Noi călătorim mult, nu avem un mod de viaţă sedentar, se trăieşte la cote maxime.
Femeile sunt actriţe înăscute, însă se ştie că cel mai bine o femeie este jucată de către un bărbat, totuşi cine e actorul cel mai bun?
Sunt atît actori, cît şi actriţe foarte talentate. De ce, adică, un bărbat joacă mai bine? Atunci cînd el joacă o femeie, pe noi ce ne fascinează cel mai tare? Atunci cînd tu eşti femeie e ok, dar cînd un astfel de rol este jucat de un bărbat, deja apare arta. Dacă el îi prinde calităţile ei fine, feminine, gîndurile, intuiţia ei, cînd toate astea le face un bărbat şi le face într-un mod artistic, este fantastic. Probabil acest artistic şi ne fascinează cel mai mult. Aici nu fac multe costumul sau machiajul, mult se redă prin trăirile actorului, fie el bărbat sau femeie.
Sursa: AllFun.md
Abonați-vă la:
Postări (Atom)